Iarnă grea

O scânteie căzută

sub noroaie grele

de plumb.

Cei ce nu mai sunt,

sub încuinare scurg

mied acru al divinului

ce răpește vii…

Ne așteaptă-n zori

cu șrapnel de sărbători,

cu-n iad măiastru-

Ger.

Cum să faci să scurgă

o viață de nebun

în brațe dulci, stalactite

ce pironesc în dar.

Pierzi ani și minți și zile,

zbori sorbit de zei

spre mândrie

Rece.

Rămâi în vise arse

și pulbere de nor

stele lunguiețe,

ce-ți cântă aprig dor.

Zbori, suflete, la zei

în candele aprinse,

noi cei de jos…

Fără lacrimi –

Sarcofag-

Al tinereții lumii

pulberi arderi calme

cu ruine de carne,

murim și noi cu tine

c-o slujbă ponosită…

Să știi că ne e dor.

Zbori, suflete, la zei…

N-ai prins și iarna asta.

Îndemne.

Să nu-ți știe nimeni dorurile

sau ce te doare.

Să sufli împotriva brizei,

să formezi un mic vârtej,

ce să te poarte pe zări.

Să iubești ce ai mai mult decât dorința.

Să înoți în fiecare picătură de apă…

ai ce învăța.

Să nu-ți ascunzi neajunsurile de lume!

În lume se ascund cei ce ți le iubesc.

Să nu-ți tragi răsuflarea după fiecare pas…

în liniștea mișcării te poți regăsi.

Să nu-i asculți pe cei ce te îndeamnă…

lasă-i… să te pătrundă!