Un alt portret de călător străin

photoSunt așa de frumoși…
El cu ochelari, mustață și păr suflat de vânt în spate…
Ea cu părul mediu, purtând o pălărie de „doamnă”…
Nu pot să cred că stau lângă oameni care se iubesc de zeci de ani, care încă se țin de mână. El vorbește la telefon cu un prieten, nedându-i drumul, iar ea îl atenționează ușor că vorbește prea tare. Vreau să vorbească mai tare! Să aud un glas ce i-a spus „te iubesc” unei femei atâția zeci de ani. O întreabă dacă se simte rău.
Din ce vorbea cu interlocutorul său prin telefon, poate reieși un singur lucru: au fost să se plimbe încă odată pe unde și-au vărsat anii tinereții… împreună.
Vorbesc mult, mult… își împart milioane de cuvinte de ceea ce ar părea ere.
Trenul se apropie de stație înghițind kilometri de fier. Mă despart de acest cuplu.
Un alt portret de călător, fiindcă de atâta timp și-au îmbrățișat sufletele, căci acum sunt doar unul… străin.

Portret de călător străin

photo

Am văzut-o pe la Izvor, urcând în metrou val-vârtej, parcă a alergat din neant, nici n-am avut timp să mă pregătesc de a accepta apariția unui nou companion de drum. Forța centrifugă n-a cruțat-o, însă s-a echilibrat repejor. S-a rezemat de ușă brusc și a început să gâfâie. Parcă avea o nuanță de excitare, oboseală, haos, butonând nervos și fără scop telefonul. Ce se ascundea în acele suspine? Ce ascundea aerul pe care-l împingea violent pe trahee, pe care probabil l-am receptat eu?
S-a calmat după puțin timp, roșeața din obraji i-a scăpat, apoi primind un telefon care a făcut-o să se plimbe mult într-o suprafață minusculă. Nu era nimic ce merita reținut, însă a mai rezolvat o enigmă din dorința mea de cunoaștere. Se întâlnea cu cineva. Se uita mirată, pierdută pe la numele stațiilor, calculându-și în șoaptă numărul opririlor rămase. Nu-i păsa de ceilalți, era aeriană, pierdută în abis, de unde a și apărut. Nici nu știe că scriu despre ea.
Până la urmă, am ajuns la Crângași și m-a părăsit.
Tot ce voi ști despre ea vor fi gâfâielile acelea dure și intrarea inopinată. Singurul lucru pe care îl împărțim este un aer îmbâcsit pr care l-am asimilat. Este ciudat cum vezi oameni simpli, captivi în existența lor, tu fiind impresionat de lucruri pe care nici nu le sesizează.
Un alt portret de călător… străin.

Sonată de durere în LA minor

img_3511

Și mă topesc de dor…
Simt fluvii cum seacă…
Și mor;
Cum mă duc pe valuri…
Cu dor…
Cu unde în LA-
LA minor.

Două tetracorduri
Opuse într-o scară-
Cum stau în armonii
Pentru o ultimă seară-
Își cântă frigian
Sub arcuș de vioară
Văzând sfârșit de portativ
Ce începe să apară.

Zbor ani…
Și clipe…
Și doimi-
În noaptea înstelată…
A lui MI.

Încuiat într-un iris…
Sub o cheie ruginită-
Cheie SOL…
Măngâi o vioară
Și mă topesc-
                    de dor.

În suflet se minte
Și ultimul bemol
Trăgând de-un ton bezmetic
Ce tot sună-n gol,
Bătând grav în timpane,
În ochi și
Capilare
Arcușul tot mai merge
Și sonata doare…
Doare ca-n seara
Armoniilor
Și armurii-
                săruturilor-
Sonată de durere
În LA minor.

Transfuzie (în orologiu major)

Și îmi pun perfuzii –
cu dor
Și îmi inspir viața –
adiafor
C-un șarpe obscur
artofor
Mă pătrund doar ochii tăi
și dor.

Și-mi pun perfuzii
cu umor
Doar să râd de cum
Mor-
cu furor
benevol
și c-un furor
Sorbindu-ți buze moi
ce dor.
Văd acromatic
cu sonor
Cum vis îmi stăpânești
în cor
Și-mi cânți doar plumb
ușor.

Bat ceasuri și ticuri
în urma lor
În clipa clipitei
pleoapelor
Tale
cu un ton
cu dor
Transfuzie în orologiu
major.

Ploiam

Stăteam acum câteva minute și ploiam. Cum? Ploiam? Da. Visam în ploaie. De ce nu plouam? Nu cred că a asistat cineva vreodată la o ploaie. Fiecare picătură se plouă pe sine, deci am trăit și noi mii și mii de ploi. Nu este frumos? Să te ploi dintr-un puf fals către așa întinderi… Asiști la fiecare cadru din fiecare milimetru de altitudine care te soarbe, ca apoi să îmbrățișezi un vis smuls din țeasta unui visător ca mine. Să îi curgi și să-l îndemni să ploaie cu tine. Apoi smulgi trăiri cumplite ale solului ce doare sub atâtea trăiri… Parcă ar vrea și el să zică…
În șoaptă…
„Stăteam acum câteva minute și ploiam.”

Ahasveric

Îmi place să mă pierd
pe străzi goale, cu stâlpi stând de gardă
ca sacerdoți puri –
Îmi place să mă pierd
pe cărări cu maci, în picioarele goale, călcând pe mărăcini ce vor să mă opresc din marș –
Îmi place să mă pierd
pe văzduhuri
încordând spre cedare
mușchi drepți
și oblici,
chemând cu scoarță de copac în pupilă
o pasăre ce se pierde
ca mine –
Îmi place să mă pierd
pe oceane,
mări,
în cântece de pescăruș,
între valuri ce vuiesc
sau picături din ploaie
dar și să gust, sărat
dar sincer
cum îți scurgi retina
pe obraji îmbujorați-
Îmi place să mă pierd
în lacrimi.
Îmi place să mă pierd
pe portative gângave
uitate pe fereastra unui dirijor sur
ce-ascultă doar simfonii
ale pașilor sepulcrali
ai morții…
printre note ludice și pauze pierdute
prin săli de cor prăfuite
făcând simfonii
din slove-
Îmi place să mă pierd
pe axa timpului, să fiu orbit de ceea ce era
un ochi celest tainic,
acum fotoni zurlii –
Îmi place să mă pierd
între ace de ceasornic
și să trăiesc ceasuri întregi
în trei mișcări de orologiu –
Îmi place să mă pierd
între oameni –
grăbiți, leneși, înalți, scunzi, bogați, săraci, poeți, genii…
ce plâng, ce râd, ce-și înghit existența –
cu miere –
Îmi place să mă pierd
între clipe.
Îmi place să mă pierd
între clipirile tale
cu pupilă de lemn de cireș, ce se-ascunde
după lentile ce dușmănesc…
între rame…
dioptrii.
Îmi place să mă pierd
între pleoapele tale
căci doar acolo
mă pierd
și-n străzi goale
și cărări
și-n zări
și oceane
cu strigăte de pescăruș
și-n lacrimi
și ticuri
de secunde
și-n omul
de care mă fascinez
că sunt
atunci când sunt cu tine
și-n miere
și-n rame
și-n reflexii de lentilă…
Căci știu că doar acolo…
nu sunt –
Pierdut.