Fumează-mă…

Lasă-ți bricheta de-o parte, iubito…
Aprinde-ți țigara de la focul inimii mele, cel pe care-l aprinzi cu fiecare scânteie din privirile ce mă carbonizează subtil.
Răsuflă apoi fumul fiecărei clipe arse într-un sărut de epoci întregi.
Eu nu te voi distruge, iubita mea, nu te voi face să tușești sau să-ți fie rău…
Așa că fă-mă, iubito… nicotină… Să-ți străbat respirația și să-ți fiu dependență… să mă fumezi în fiecare dimineață la o cafea într-o zi de martie, pe terasa ta îngustă cu privire la tăcuta Dâmboviță.
Lasă-ți Vogue-ul pe un colț de etajeră
lângă punga aia goală de Pandora… și inspiră-mă tot, apoi expiră-mă… imaterial, plutind adânc în brațele tale și amestecându-mă cu-o picătură de Dior de pe-al tău umăr. Vreau să-ți rămân pe buze, pe haine și-n păr… vreau să-ți rămân.
Să nu mă stingi ca pe-un filtru ars și să m-arunci de la balcon, ci să mă culegi din fiecare pachet luat în grabă din colț.
Nu fuma, iubito, țigările-s fac rău… fumează-mă pe mine.

Fumează-mă.

Aprinde-ți țigara
de la focul inimii mele…
pe care-l aprinzi cu fiecare-
scânteie
din privirile ce mă carbonizează-
subtil.
Și-apoi răsuflă
fumul fiecărei clipe
arse
într-un sărut-
de epoci întregi.

Eu nu te voi distruge, iubita mea,
nu te voi face să tușești
sau să-ți fie rău…
Așa că-
Fă-mă, iubito…
Nicotină-
Să-ți străbat respirația
și să-ți fiu dependență.
Să mă fumezi în fiecare dimineață
la o cafea
Într-o zi de martie,
pe terasa ta îngustă
cu privire la-
Suflet.

Lasă-ți Vogue-ul
pe un colț de etajeră
lângă punga aia goală de Pandora…
și inspiră-mă tot
apoi expiră-mă-
imaterial
plutind adânc în brațele tale-
Și-amestecându-mă cu-o picătură
de Dior
de pe-al tău umăr.

Eu nu te voi îneca, scumpo,
nici când vei stinge-un filtru ars
într-o scrumieră veche…
ci-ți voi promite
că-n fiecare clipă
Voi arde…

În adâncul suflului…

tău.

14 februarie

14-

Ia-o-n brațe

de 14 ori

cu-n surâs de februarie

și-i ascultă orice suspin-

al inimii.

 

În 14-

moduri să-i prinzi sufletul

și să-l muști…

cu șoapte-

dulci.

 

În 14-

clipe

să te-ndrăgostești din nou de ea

și în 14 glasuri să-ți strigi-

iubirea.

 

În 14-

vieți

s-o iubești

ca-n orice februarie

14.

Aripi pe-un deget

img_3776

Cred că doar am prins un fulg
sau o sclipire
din ale mele imense aripi.
Le-am putut gusta o briză,
într-un recviem orchestrat de nori
cu fugari sepulcral de albi,
pierduți de mii de ani
și ere glaciare
sub pleoapele mele.

Văd câte-un zburător
și-un spirit ahasveric ce se minte că-i place-
A se pierde…
cum culege rădăcini pierdute,
carbonizate de priviri,
ale unui lemn de cireș…
Câmpuri de plumb
cu foste petale roșii-
putrezite…
Și spini tociți ce trag întunericul
în țeapă-
Și-un ochi cu melanism
lipsit de mușchi
Oblici.
Pierdut pe oglinzi șterse
și strigăte de ciocuri moarte
și valuri ce mugesc, cer-
a piere-
Într-un gust amar.

Două acorduri false
și-o baghetă ruptă…
Dirijează ani
pierduți în contratimp.
Ace de brad,
pe orologii sure
curg leneș, frigian,
rugate să se frângă.

Și-ntre oameni…
Grăbiți, leneși, înalți, scunzi, bogați, săraci, poeți, genii…

Le-am pierdut.

Măcar…
O stea am putut a prinde
și-o coase în inima mea
Ca s-o împletesc-
În două aripi…
Pe care ți le-am pus…
Pe-un deget.

Și poate…
Când orașul se va mai întuneca-
în miez de noapte-
Cu doi îndrăgostiți
Ce se privesc în suflet
Pe-ntuneric…
Spunând două cuvinte-
Pentru prima oară-
Ți-o sclipi o stea
Pe-aceeași bancă
Și-ai prinde, de pe degetul îmbrățișat de câte două…
Două aripi…
Să zbori-
În aceeași ieșire din parc
Și ți-oi spune încă odată
Pe limbă shakespiriană

„You’ve put the most wonderful wings on the back of my soul
At least I could put them on your finger.”