Absolvent.

12 pagini,
12 ani
Ca 12 vieți…
Trec ca…
12 clipe.

Pagini, pagini, pagini-
Din viață,
Din cărți,
Din timp.

Ani, ani și ani
Din viață,
Din suflet…
Între pereți rătăcitori,
Ce se lasă părăsiți de frumos.

Aruncă-ți sufletul în văzduh, tinere
De sub roba neagră!
Pagini…
De viață.

Crâmpei.

A fost un cadru fără țipete, fără lovituri… fără cuvinte. Pur și simplu. O intersectare a unor ochi plânși cu unii de piatră. A izbucnit și a încuiat ușa.

A ieșit tristă din dormitor. Eu încă stăteam în ploaie pe balcon. Mi se stinsese țigara de ceva timp. O vedeam prin geam… agitată, pierdută, aiurită… nu o mai văzusem așa.
Nici nu m-a observat, nici nu mai știa că exist, sau că există. Nu o s-o întreb dacă e bine. Știu că nu e. Nu a mai fost bine de când m-a cunoscut. Știu asta.
I-am spus că n-o iubesc. A spus că nu mă crede. Poate că merită ce se întâmplă.

Privesc o întindere nesfârșită de conifere. Plouă prostește, totuși calm. Tot ce mi se oglindește în retină este un tablou renascentist, distorsionat al pădurii.

„E frig aici. Plouă. Intră.”
N-am răspuns. Încercam să-mi reaprind țigara. Nici nu mă uit la ea. N-am nevoie. Am deja tabloul în minte. Ea, cu părul prins neglijent, înaltă, slabă, cu picioarele goale și cămașa mea înfășurată din umeri până în talie, rezemată de cadrul ușii.
După câteva bătăi dure ale ceasului, m-am întors. Avea părul larg lăsat pe umeri, cu o rochie sângerie, despre care îi spuneam mereu că îi stă bine, pantofi cu talpă roșie, pe care i-i dăruisem în singurul gest romantic pe care l-am făcut vreodată. Cămașa mea stătea aruncată pe un scaun, vizibilă doar într-un colț al ochiului fad.

M-a mirat puțin. N-am avut reacții vizibile, dar m-a făcut să o privesc pentru câteva clipe.

„Ies.”

N-am întrebat-o cu cine, unde, sau ce dracului face pe ploaia asta. Am dat din cap și mi-am mai turnat un pahar. În mintea oricărui bărbat, în momente asemanătoare, există doar câteva întrebări ce se zbat: „S-o întreb unde se duce? Cu cine? S-o opresc? Să-i urez distracție plăcută cu un ton ironic sau sincer?”

Niciuna nu a răzbit. Am lăsat-o să iasă. A lăsat o aromă de Dior ce mă plictisea mereu. Nu a luat cheia. A uitat-o, e o amețită. Dau drumul la muzică, deși nu suport. „Faded”. O melodie enervantă.
În două clipiri mi-a trecut în cap o singură persoană, care-mi era cea mai apropiată, dar de care eram cel mai îndepărtat. Cea despre care am scris atâtea fără măcar să-i spun că au fost așternute în agenda mea neglijată când dormea la pieptul meu, eu fiind insomniac. Cea căreia, cum îmi spunea orgoliul bărbătesc, îi luminam zilele doar prin prezență. Prostii. Nu cred asta. Nu cred că aș putea face pe cineva să se simtă bine, că ar putea cineva să mă iubească. Cea care… a ieșit cu 2 minute în urmă, lăsând o aromă de Dior dulce, pe care… brusc, o iubeam. Cea care, mi-a lăsat doar o imagine a unei tălpi roșii fine.

Aerian, fără să-mi simt nervii funcționând, mă ridic de pe marginea patului, pun paharul pe masă, opresc muzica aia enervantă, deshid ușa, îi văd umbra ca o fantasmă rătăcitoare și spun cu un ton sec și rătăcit:

„Vezi să nu răcești.”

Și am închis ușa. Nu am așteptat niciun răspuns. M-am dus înapoi pe balcon. Era ca un spațiu de catharsis.

După 5 minute, am auzit ușa. Știam că e ea. S-a dezbrăcat, a lăsat toate hainele ca după vârtej, ceea ce nu-i stătea în fire. Nu-mi dau seama dacă e nervoasă. S-a băgat în pat și probabil a adormit. Am auzit câteva suspinuri. Eu stăteam inert pe un scaun și o priveam.
Asta era ceea ce aștepta. Prin asta am recucerit-o. Instinctiv, am realizat că îmi fac griji pentru ea. Nu mi-a păsat unde se duce, ce face, sau cu cine, dar mi-a păsat să-i fie bine.

M-am pus lângă ea. Cu toată insomnia mea, am stat așa. Nu s-a răsucit înspre mine. Când a crăpat de ziuă, o țineam de mână.

– Fragment din „Să iubești o ochelaristă…”.

Ești acolo?

Ești acolo…
Când vreau să-ți spun
că mai am o singură clipă
de dor?

Ești acolo…
Când vreau să-ți spun
că ești un răsărit timpuriu,
anapoda, grăbit…
Pierdut pe-alocuri,
regăsit în mine?

Ești acolo…
Da, știu că ești.
Știu că ești aici.
Îmi bați în torace
și-mi curgi în vene,
iar când mai privesc odată-n-
suflet…
Văd că…
Ești acolo.

Să iubești o ochelaristă… (Îndemn) (2)

Este greu…
Orice suflare a ta, celulă a ta, gând al tău… orice se lasă reflectat acolo, îmbrățișându-se ca șerpi ieșiți din pensulă, pe o pânză a lui Picasso. Te lași pradă oricărei brize, oricărei simțiri. Totul se lasă captat acolo, într-o lentilă. Simți că-ți vezi filmul sufletului de fiecare dată când o vezi.
Este ciudat…
Două corpuri transparente îți fotografiază fiecare grimasă și ți-o distorsionează… îți văd în suflet și ți-l dărâmă. Te vezi într-un cinematograf de epocă ce rulează palid o capodoperă romantică, dramatică și nerătăcită. Parcă sticla aia i-a răcit irisul, i-a încătușat globurile încununate cu lemn de cireș într-o pauză de portativ.
Sufletul locuiește în ochi. Ai spune că, acoperiți de ani și ani de două cioburi, nu mai salvează niciun pic din incomprehensibila materie abstractă. Parcă îți vine să spui că o ochelaristă d-asta e cea mai mare tentație a lui Lucifer și cea mai mare binecuvântare a creatorului. Cui să-i ceri ajutorul dintre cei doi?
Ajută-te pe tine. Ajută-ți fiecare globulă roșie care fuge prin capilare doar ca să se apropie de ale ei.
Ce poți să faci?
Iubește-o!
Printre lentile,
Printre rame,
Printre vene microscopice ce te îmbrățișează în priviri.
Fură-i un sărut când își aranjează ochelarii,
Fură-i o îmbrățișare când își șterge lentilele!
Elimină orice gând că fata aceea cu ochelari care stă în fața ta ar pleca vreodată.
Ești prins între două rame, te plimbi pe arcade, te agăți de gene și îi mângâi sprâncenele, îi mai arunci câte un foton pierdut din pleoapă, îi mângâi nasul fin chinuit de ani și ani de susținut ochelari, îi oprești orice lacrimă, cu riscul de a te îneca.
Oricând o ai în față, eliberează-ți orice mușchi, orice bătaie a inimii. În liniște sepulcrală a trupului, fă un singur lucru:
Sărut-o.
Ca și cum ar fi ultima zi,
Ca și cum ar fi una cu tine.
Contopește-te cu ea,
Cu lentilele ei,
Cu orice gând al ei
Și orice simțire.

Nu e greu, și nici ciudat… să iubești o ochelaristă!

Să iubești o ochelaristă…

Ai crezut vreodată că este greu să te duci la oftalmolog și să îți pui dimineața ochelarii pe nas pentru a-ți putea distinge fratele mai mic de un coș de gunoi?
Cred că te obișnuiești… n-am avut ocazia să fiu în situație, atât cu ochelarii, cât și cu fratele mai mic. Cu toate acestea, cred că există ceva ce ne invocă nouă, bărbaților, „crize existențiale”… ceva ce nu arată semne de a ne lăsa să ne obișnuim vreodată.
Toți zic că au iubit odată, dar vin eu cu întrebarea: Ai iubit vreodată o ochelaristă?
De unde această întrebare? Nu știu, parcă reflexiile acelea ciopârțite și înmulțite de sute de ori din cele două bucăți de sticlă ce-i încătușează ochii iubitei mele m-au obligat să mă gândesc la asta.
Cred că nu ești niciodată conștient de cine ești într-o relație până când nu iubești o ochelaristă, pentru că atunci când vă priviți, perdeaua aceea transparentă îți prinde și ție un cadru, văzând cine ești când ești cu ea. Și-ți voi spune clar, așa cum i-am spus odată „Sunt fascinat de cine sunt când sunt cu tine”. Cum puteam să văd cine sunt fără plăsmuirile mele din lentile care mereu mă trag ca pe-un zmeu atunci când mă-nalț în absență?
În fiecare moment, te miri. Asta îți caracterizează acum viața… mirarea. Te surprinde orice, ca pe un copil naiv. Ești atât de mirat încât nu știi cum să reacționezi, parcă toată realitatea se derulează cu milioane de cadre pe secundă și vezi o imagine statică. Deodată, ești alt om. Parcă ochii ei sunt soarele și prin lentile îți ard sufletul, așa cum făceam cu lupa și ziarele când eram mici. Parcă ochelarii ăia scormonesc fiecare părticică a corpului tău, parcă prin ei îți vede inima, nu corpul, și începi să șimți fiecare privire în fiecare capilară.
Ajungi să ai urme în jurul ochilor din cauza momentelor când rama te înțeapă când vă sărutați, începi să îți iei palme pentru când îi murdărești ochelarii cu nasul sau respirația… însă, atunci, nu contează că puloverul tău este de la Hugo Boss, sau cămașa de la Armani… atunci când îți spune că lentilele ei sunt murdare, ambele devin cârpe pentru ochelari. Oricât de nepriceput ai fi, devii un aparat de curățat cu picioare, poate-poate s-o mai lua din magia lor și la tine. Te mai enervezi, o faci „chioară”, se supără și trebuie să-ți ceri scuze de sute de ori, pentru că ea nu se lasă ușor. Parcă lentilele alea sunt două scuturi de cruciat care te împung. Mai auzi câte un scârțâit și speri că ți-ai rupt tu un os, decât să-i strici ei prețioasele bijuterii din fața ochilor. Să vezi când îți mai iei câte un cot când își ia dimineața ochelarii de pe noptieră… Îți mai prinzi părul prin rame și te chinui să nu-l rupi, o ții numai pe-o parte ca să nu o înțepe ochelarii… să nu mai zic de când i se ridică atunci când stă întinsă și arată ca un extraterestru.
Când privești din exterior, ochii ei par mici și ciudați. Parcă pupila se dilata când omul privește la ceva față de care simte afecțiune. Adevărul este, totuși, că cel mai frumos sentiment este atunci când, deși micșorate de lentile, pupilele ei continuă să se mărească, parcă acoperind irisul. Atunci simți că te topești și devii și tu o bucată de sticlă destinată luptei cu dioptriile.
Iar dacă ai vreun prieten și-i dorești tot binele și tot răul deodată, doar prinde-l pe stradă și…
Blesteamă-l…strigând la el:
„Să iubești o ochelaristă!”