Crâmpei.

A fost un cadru fără țipete, fără lovituri… fără cuvinte. Pur și simplu. O intersectare a unor ochi plânși cu unii de piatră. A izbucnit și a încuiat ușa.

A ieșit tristă din dormitor. Eu încă stăteam în ploaie pe balcon. Mi se stinsese țigara de ceva timp. O vedeam prin geam… agitată, pierdută, aiurită… nu o mai văzusem așa.
Nici nu m-a observat, nici nu mai știa că exist, sau că există. Nu o s-o întreb dacă e bine. Știu că nu e. Nu a mai fost bine de când m-a cunoscut. Știu asta.
I-am spus că n-o iubesc. A spus că nu mă crede. Poate că merită ce se întâmplă.

Privesc o întindere nesfârșită de conifere. Plouă prostește, totuși calm. Tot ce mi se oglindește în retină este un tablou renascentist, distorsionat al pădurii.

„E frig aici. Plouă. Intră.”
N-am răspuns. Încercam să-mi reaprind țigara. Nici nu mă uit la ea. N-am nevoie. Am deja tabloul în minte. Ea, cu părul prins neglijent, înaltă, slabă, cu picioarele goale și cămașa mea înfășurată din umeri până în talie, rezemată de cadrul ușii.
După câteva bătăi dure ale ceasului, m-am întors. Avea părul larg lăsat pe umeri, cu o rochie sângerie, despre care îi spuneam mereu că îi stă bine, pantofi cu talpă roșie, pe care i-i dăruisem în singurul gest romantic pe care l-am făcut vreodată. Cămașa mea stătea aruncată pe un scaun, vizibilă doar într-un colț al ochiului fad.

M-a mirat puțin. N-am avut reacții vizibile, dar m-a făcut să o privesc pentru câteva clipe.

„Ies.”

N-am întrebat-o cu cine, unde, sau ce dracului face pe ploaia asta. Am dat din cap și mi-am mai turnat un pahar. În mintea oricărui bărbat, în momente asemanătoare, există doar câteva întrebări ce se zbat: „S-o întreb unde se duce? Cu cine? S-o opresc? Să-i urez distracție plăcută cu un ton ironic sau sincer?”

Niciuna nu a răzbit. Am lăsat-o să iasă. A lăsat o aromă de Dior ce mă plictisea mereu. Nu a luat cheia. A uitat-o, e o amețită. Dau drumul la muzică, deși nu suport. „Faded”. O melodie enervantă.
În două clipiri mi-a trecut în cap o singură persoană, care-mi era cea mai apropiată, dar de care eram cel mai îndepărtat. Cea despre care am scris atâtea fără măcar să-i spun că au fost așternute în agenda mea neglijată când dormea la pieptul meu, eu fiind insomniac. Cea căreia, cum îmi spunea orgoliul bărbătesc, îi luminam zilele doar prin prezență. Prostii. Nu cred asta. Nu cred că aș putea face pe cineva să se simtă bine, că ar putea cineva să mă iubească. Cea care… a ieșit cu 2 minute în urmă, lăsând o aromă de Dior dulce, pe care… brusc, o iubeam. Cea care, mi-a lăsat doar o imagine a unei tălpi roșii fine.

Aerian, fără să-mi simt nervii funcționând, mă ridic de pe marginea patului, pun paharul pe masă, opresc muzica aia enervantă, deshid ușa, îi văd umbra ca o fantasmă rătăcitoare și spun cu un ton sec și rătăcit:

„Vezi să nu răcești.”

Și am închis ușa. Nu am așteptat niciun răspuns. M-am dus înapoi pe balcon. Era ca un spațiu de catharsis.

După 5 minute, am auzit ușa. Știam că e ea. S-a dezbrăcat, a lăsat toate hainele ca după vârtej, ceea ce nu-i stătea în fire. Nu-mi dau seama dacă e nervoasă. S-a băgat în pat și probabil a adormit. Am auzit câteva suspinuri. Eu stăteam inert pe un scaun și o priveam.
Asta era ceea ce aștepta. Prin asta am recucerit-o. Instinctiv, am realizat că îmi fac griji pentru ea. Nu mi-a păsat unde se duce, ce face, sau cu cine, dar mi-a păsat să-i fie bine.

M-am pus lângă ea. Cu toată insomnia mea, am stat așa. Nu s-a răsucit înspre mine. Când a crăpat de ziuă, o țineam de mână.

– Fragment din „Să iubești o ochelaristă…”.

Autor: enestefan

Artist în slove.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s