Cadou.

Iar am primit un mesaj de la ea. Era tristă. M-a acuzat că nu am ținut-o lângă mine, mai avea puțin și mă înjura.

„Ți-am spus să pleci și ai plecat fără să te gândești măcar o secundă!”
„Voiam să stai!”
„Ai plecat, ca de obicei.”

Ea mi-a spus „adio”, nu neg, însă ce avea de tot ea îmi reproșa? De-asta nu vom înțelege femeile. Facem ce ne cer, însă după suntem întrebați de ce am făcut-o.
Cu toate astea, mi-a spus să ne vedem din nou în locul unde ne întâlneam mereu, la ora „4 călător”, precum spunea despre ora 16 într-un mod așa de frumos. Nu-mi amintesc de niciun răspuns.

După s-a tăiat firul. Probabil am adormit.

M-am trezit cu un sentiment de satisfacție după o oră și ceva. Insomniac fiind, îmi e de-ajuns. Am stat pe balcon până la 5, când s-a crăpat de ziuă. Sunt liniștit pe interior. Aproape că zâmbesc.

După ce am privit orașul liniștit de sâmbătă dimineața, mi-am făcut curaj să-mi verific telefonul.

Multe mesaje, dar niciunul de la ea.

Gol. Îmi curgea un mic firicel de adrenalină prin vene, având un gol în stomac. Am verificat tot de câteva ori… conversația ștearsă de ceva timp, numărul ei de telefon încă neexistent în agendă și nu îmi era prietenă pe nicio rețea.
Am realizat apoi că am adormit mult mai devreme.

Am visat-o a doua oară de când n-am mai văzut-o. Ce dracului am? N-am mai văzut nicio poză cu ea, ba nici nu i-am mai auzit numele.

Îmi sună telefonul. Prima oară de când o știu, parcă am o mică speranță că e ea.

„Ia zi, mai vii?”

Vorbisem ieri cu o colegă să bem cafeaua împreună. Uitasem de ea. I-am zis că ajung în curând.

Eram debusolat, nu știam cu ce să mă îmbrac. De obicei, este un ritual pentru mine. În cele din urmă, îmi iau avânt și caut în dulap.
Nu mă încântă nimic, n-am inspirație.
În cele din urmă, mă hotărăsc să iau ce apuc.
Nimeresc niște pantaloni negri. E ok, merg cu orice. Bag mâna mai adânc și de-odată nimeresc o textură nu tocmai familiară. Am scos-o de acolo. Am rămas blocat și puțin în aer.

Cămașa aceea oribilă… cu un material gros, roșu cu negru, combinația cromatică pe care o urăsc cel mai mult…pe deasupra, mai are și carouri. Nu am purtat-o niciodată, este foarte urâtă, cel puțin pentru mine și stilul meu.

Este cadoul pe care mi l-a făcut de crăciun, când m-am forțat să par încântat, chiar dacă nu am reușit. Mi-a scos mult ochii cu faptul că nu mi-a plăcut.

Mă îmbrac, pun cămașa buclucașă pe mine și mă îndrept spre destinație.
Urc scările și bat la ușă. Îmi deschide.
Vorbim ceva timp, după care:

„Totuși, ce-i cu chestia asta pe tine? Nu te-am văzut niciodată cu ea. E foarte urâtă. Nu credeam că ai așa ceva în garderobă.”

„Taci. E cămașa mea preferată.”

 

-Fragment din „Să iubești o ochelaristă…”