Să iubești o ochelaristă…

Ai crezut vreodată că este greu să te duci la oftalmolog și să îți pui dimineața ochelarii pe nas pentru a-ți putea distinge fratele mai mic de un coș de gunoi?
Cred că te obișnuiești… n-am avut ocazia să fiu în situație, atât cu ochelarii, cât și cu fratele mai mic. Cu toate acestea, cred că există ceva ce ne invocă nouă, bărbaților, „crize existențiale”… ceva ce nu arată semne de a ne lăsa să ne obișnuim vreodată.
Toți zic că au iubit odată, dar vin eu cu întrebarea: Ai iubit vreodată o ochelaristă?
De unde această întrebare? Nu știu, parcă reflexiile acelea ciopârțite și înmulțite de sute de ori din cele două bucăți de sticlă ce-i încătușează ochii iubitei mele m-au obligat să mă gândesc la asta.
Cred că nu ești niciodată conștient de cine ești într-o relație până când nu iubești o ochelaristă, pentru că atunci când vă priviți, perdeaua aceea transparentă îți prinde și ție un cadru, văzând cine ești când ești cu ea. Și-ți voi spune clar, așa cum i-am spus odată „Sunt fascinat de cine sunt când sunt cu tine”. Cum puteam să văd cine sunt fără plăsmuirile mele din lentile care mereu mă trag ca pe-un zmeu atunci când mă-nalț în absență?
În fiecare moment, te miri. Asta îți caracterizează acum viața… mirarea. Te surprinde orice, ca pe un copil naiv. Ești atât de mirat încât nu știi cum să reacționezi, parcă toată realitatea se derulează cu milioane de cadre pe secundă și vezi o imagine statică. Deodată, ești alt om. Parcă ochii ei sunt soarele și prin lentile îți ard sufletul, așa cum făceam cu lupa și ziarele când eram mici. Parcă ochelarii ăia scormonesc fiecare părticică a corpului tău, parcă prin ei îți vede inima, nu corpul, și începi să șimți fiecare privire în fiecare capilară.
Ajungi să ai urme în jurul ochilor din cauza momentelor când rama te înțeapă când vă sărutați, începi să îți iei palme pentru când îi murdărești ochelarii cu nasul sau respirația… însă, atunci, nu contează că puloverul tău este de la Hugo Boss, sau cămașa de la Armani… atunci când îți spune că lentilele ei sunt murdare, ambele devin cârpe pentru ochelari. Oricât de nepriceput ai fi, devii un aparat de curățat cu picioare, poate-poate s-o mai lua din magia lor și la tine. Te mai enervezi, o faci „chioară”, se supără și trebuie să-ți ceri scuze de sute de ori, pentru că ea nu se lasă ușor. Parcă lentilele alea sunt două scuturi de cruciat care te împung. Mai auzi câte un scârțâit și speri că ți-ai rupt tu un os, decât să-i strici ei prețioasele bijuterii din fața ochilor. Să vezi când îți mai iei câte un cot când își ia dimineața ochelarii de pe noptieră… Îți mai prinzi părul prin rame și te chinui să nu-l rupi, o ții numai pe-o parte ca să nu o înțepe ochelarii… să nu mai zic de când i se ridică atunci când stă întinsă și arată ca un extraterestru.
Când privești din exterior, ochii ei par mici și ciudați. Parcă pupila se dilata când omul privește la ceva față de care simte afecțiune. Adevărul este, totuși, că cel mai frumos sentiment este atunci când, deși micșorate de lentile, pupilele ei continuă să se mărească, parcă acoperind irisul. Atunci simți că te topești și devii și tu o bucată de sticlă destinată luptei cu dioptriile.
Iar dacă ai vreun prieten și-i dorești tot binele și tot răul deodată, doar prinde-l pe stradă și…
Blesteamă-l…strigând la el:
„Să iubești o ochelaristă!”

Fumează-mă…

Lasă-ți bricheta de-o parte, iubito…
Aprinde-ți țigara de la focul inimii mele, cel pe care-l aprinzi cu fiecare scânteie din privirile ce mă carbonizează subtil.
Răsuflă apoi fumul fiecărei clipe arse într-un sărut de epoci întregi.
Eu nu te voi distruge, iubita mea, nu te voi face să tușești sau să-ți fie rău…
Așa că fă-mă, iubito… nicotină… Să-ți străbat respirația și să-ți fiu dependență… să mă fumezi în fiecare dimineață la o cafea într-o zi de martie, pe terasa ta îngustă cu privire la tăcuta Dâmboviță.
Lasă-ți Vogue-ul pe un colț de etajeră
lângă punga aia goală de Pandora… și inspiră-mă tot, apoi expiră-mă… imaterial, plutind adânc în brațele tale și amestecându-mă cu-o picătură de Dior de pe-al tău umăr. Vreau să-ți rămân pe buze, pe haine și-n păr… vreau să-ți rămân.
Să nu mă stingi ca pe-un filtru ars și să m-arunci de la balcon, ci să mă culegi din fiecare pachet luat în grabă din colț.
Nu fuma, iubito, țigările-s fac rău… fumează-mă pe mine.

Un alt portret de călător străin

photoSunt așa de frumoși…
El cu ochelari, mustață și păr suflat de vânt în spate…
Ea cu părul mediu, purtând o pălărie de „doamnă”…
Nu pot să cred că stau lângă oameni care se iubesc de zeci de ani, care încă se țin de mână. El vorbește la telefon cu un prieten, nedându-i drumul, iar ea îl atenționează ușor că vorbește prea tare. Vreau să vorbească mai tare! Să aud un glas ce i-a spus „te iubesc” unei femei atâția zeci de ani. O întreabă dacă se simte rău.
Din ce vorbea cu interlocutorul său prin telefon, poate reieși un singur lucru: au fost să se plimbe încă odată pe unde și-au vărsat anii tinereții… împreună.
Vorbesc mult, mult… își împart milioane de cuvinte de ceea ce ar părea ere.
Trenul se apropie de stație înghițind kilometri de fier. Mă despart de acest cuplu.
Un alt portret de călător, fiindcă de atâta timp și-au îmbrățișat sufletele, căci acum sunt doar unul… străin.

Portret de călător străin

photo

Am văzut-o pe la Izvor, urcând în metrou val-vârtej, parcă a alergat din neant, nici n-am avut timp să mă pregătesc de a accepta apariția unui nou companion de drum. Forța centrifugă n-a cruțat-o, însă s-a echilibrat repejor. S-a rezemat de ușă brusc și a început să gâfâie. Parcă avea o nuanță de excitare, oboseală, haos, butonând nervos și fără scop telefonul. Ce se ascundea în acele suspine? Ce ascundea aerul pe care-l împingea violent pe trahee, pe care probabil l-am receptat eu?
S-a calmat după puțin timp, roșeața din obraji i-a scăpat, apoi primind un telefon care a făcut-o să se plimbe mult într-o suprafață minusculă. Nu era nimic ce merita reținut, însă a mai rezolvat o enigmă din dorința mea de cunoaștere. Se întâlnea cu cineva. Se uita mirată, pierdută pe la numele stațiilor, calculându-și în șoaptă numărul opririlor rămase. Nu-i păsa de ceilalți, era aeriană, pierdută în abis, de unde a și apărut. Nici nu știe că scriu despre ea.
Până la urmă, am ajuns la Crângași și m-a părăsit.
Tot ce voi ști despre ea vor fi gâfâielile acelea dure și intrarea inopinată. Singurul lucru pe care îl împărțim este un aer îmbâcsit pr care l-am asimilat. Este ciudat cum vezi oameni simpli, captivi în existența lor, tu fiind impresionat de lucruri pe care nici nu le sesizează.
Un alt portret de călător… străin.

Ploiam

Stăteam acum câteva minute și ploiam. Cum? Ploiam? Da. Visam în ploaie. De ce nu plouam? Nu cred că a asistat cineva vreodată la o ploaie. Fiecare picătură se plouă pe sine, deci am trăit și noi mii și mii de ploi. Nu este frumos? Să te ploi dintr-un puf fals către așa întinderi… Asiști la fiecare cadru din fiecare milimetru de altitudine care te soarbe, ca apoi să îmbrățișezi un vis smuls din țeasta unui visător ca mine. Să îi curgi și să-l îndemni să ploaie cu tine. Apoi smulgi trăiri cumplite ale solului ce doare sub atâtea trăiri… Parcă ar vrea și el să zică…
În șoaptă…
„Stăteam acum câteva minute și ploiam.”