Fumează-mă.

Aprinde-ți țigara
de la focul inimii mele…
pe care-l aprinzi cu fiecare-
scânteie
din privirile ce mă carbonizează-
subtil.
Și-apoi răsuflă
fumul fiecărei clipe
arse
într-un sărut-
de epoci întregi.

Eu nu te voi distruge, iubita mea,
nu te voi face să tușești
sau să-ți fie rău…
Așa că-
Fă-mă, iubito…
Nicotină-
Să-ți străbat respirația
și să-ți fiu dependență.
Să mă fumezi în fiecare dimineață
la o cafea
Într-o zi de martie,
pe terasa ta îngustă
cu privire la-
Suflet.

Lasă-ți Vogue-ul
pe un colț de etajeră
lângă punga aia goală de Pandora…
și inspiră-mă tot
apoi expiră-mă-
imaterial
plutind adânc în brațele tale-
Și-amestecându-mă cu-o picătură
de Dior
de pe-al tău umăr.

Eu nu te voi îneca, scumpo,
nici când vei stinge-un filtru ars
într-o scrumieră veche…
ci-ți voi promite
că-n fiecare clipă
Voi arde…

În adâncul suflului…

tău.

14 februarie

14-

Ia-o-n brațe

de 14 ori

cu-n surâs de februarie

și-i ascultă orice suspin-

al inimii.

 

În 14-

moduri să-i prinzi sufletul

și să-l muști…

cu șoapte-

dulci.

 

În 14-

clipe

să te-ndrăgostești din nou de ea

și în 14 glasuri să-ți strigi-

iubirea.

 

În 14-

vieți

s-o iubești

ca-n orice februarie

14.

Aripi pe-un deget

img_3776

Cred că doar am prins un fulg
sau o sclipire
din ale mele imense aripi.
Le-am putut gusta o briză,
într-un recviem orchestrat de nori
cu fugari sepulcral de albi,
pierduți de mii de ani
și ere glaciare
sub pleoapele mele.

Văd câte-un zburător
și-un spirit ahasveric ce se minte că-i place-
A se pierde…
cum culege rădăcini pierdute,
carbonizate de priviri,
ale unui lemn de cireș…
Câmpuri de plumb
cu foste petale roșii-
putrezite…
Și spini tociți ce trag întunericul
în țeapă-
Și-un ochi cu melanism
lipsit de mușchi
Oblici.
Pierdut pe oglinzi șterse
și strigăte de ciocuri moarte
și valuri ce mugesc, cer-
a piere-
Într-un gust amar.

Două acorduri false
și-o baghetă ruptă…
Dirijează ani
pierduți în contratimp.
Ace de brad,
pe orologii sure
curg leneș, frigian,
rugate să se frângă.

Și-ntre oameni…
Grăbiți, leneși, înalți, scunzi, bogați, săraci, poeți, genii…

Le-am pierdut.

Măcar…
O stea am putut a prinde
și-o coase în inima mea
Ca s-o împletesc-
În două aripi…
Pe care ți le-am pus…
Pe-un deget.

Și poate…
Când orașul se va mai întuneca-
în miez de noapte-
Cu doi îndrăgostiți
Ce se privesc în suflet
Pe-ntuneric…
Spunând două cuvinte-
Pentru prima oară-
Ți-o sclipi o stea
Pe-aceeași bancă
Și-ai prinde, de pe degetul îmbrățișat de câte două…
Două aripi…
Să zbori-
În aceeași ieșire din parc
Și ți-oi spune încă odată
Pe limbă shakespiriană

„You’ve put the most wonderful wings on the back of my soul
At least I could put them on your finger.”

Sonată de durere în LA minor

img_3511

Și mă topesc de dor…
Simt fluvii cum seacă…
Și mor;
Cum mă duc pe valuri…
Cu dor…
Cu unde în LA-
LA minor.

Două tetracorduri
Opuse într-o scară-
Cum stau în armonii
Pentru o ultimă seară-
Își cântă frigian
Sub arcuș de vioară
Văzând sfârșit de portativ
Ce începe să apară.

Zbor ani…
Și clipe…
Și doimi-
În noaptea înstelată…
A lui MI.

Încuiat într-un iris…
Sub o cheie ruginită-
Cheie SOL…
Măngâi o vioară
Și mă topesc-
                    de dor.

În suflet se minte
Și ultimul bemol
Trăgând de-un ton bezmetic
Ce tot sună-n gol,
Bătând grav în timpane,
În ochi și
Capilare
Arcușul tot mai merge
Și sonata doare…
Doare ca-n seara
Armoniilor
Și armurii-
                săruturilor-
Sonată de durere
În LA minor.

Transfuzie (în orologiu major)

Și îmi pun perfuzii –
cu dor
Și îmi inspir viața –
adiafor
C-un șarpe obscur
artofor
Mă pătrund doar ochii tăi
și dor.

Și-mi pun perfuzii
cu umor
Doar să râd de cum
Mor-
cu furor
benevol
și c-un furor
Sorbindu-ți buze moi
ce dor.
Văd acromatic
cu sonor
Cum vis îmi stăpânești
în cor
Și-mi cânți doar plumb
ușor.

Bat ceasuri și ticuri
în urma lor
În clipa clipitei
pleoapelor
Tale
cu un ton
cu dor
Transfuzie în orologiu
major.