Cadou.

Iar am primit un mesaj de la ea. Era tristă. M-a acuzat că nu am ținut-o lângă mine, mai avea puțin și mă înjura.

„Ți-am spus să pleci și ai plecat fără să te gândești măcar o secundă!”
„Voiam să stai!”
„Ai plecat, ca de obicei.”

Ea mi-a spus „adio”, nu neg, însă ce avea de tot ea îmi reproșa? De-asta nu vom înțelege femeile. Facem ce ne cer, însă după suntem întrebați de ce am făcut-o.
Cu toate astea, mi-a spus să ne vedem din nou în locul unde ne întâlneam mereu, la ora „4 călător”, precum spunea despre ora 16 într-un mod așa de frumos. Nu-mi amintesc de niciun răspuns.

După s-a tăiat firul. Probabil am adormit.

M-am trezit cu un sentiment de satisfacție după o oră și ceva. Insomniac fiind, îmi e de-ajuns. Am stat pe balcon până la 5, când s-a crăpat de ziuă. Sunt liniștit pe interior. Aproape că zâmbesc.

După ce am privit orașul liniștit de sâmbătă dimineața, mi-am făcut curaj să-mi verific telefonul.

Multe mesaje, dar niciunul de la ea.

Gol. Îmi curgea un mic firicel de adrenalină prin vene, având un gol în stomac. Am verificat tot de câteva ori… conversația ștearsă de ceva timp, numărul ei de telefon încă neexistent în agendă și nu îmi era prietenă pe nicio rețea.
Am realizat apoi că am adormit mult mai devreme.

Am visat-o a doua oară de când n-am mai văzut-o. Ce dracului am? N-am mai văzut nicio poză cu ea, ba nici nu i-am mai auzit numele.

Îmi sună telefonul. Prima oară de când o știu, parcă am o mică speranță că e ea.

„Ia zi, mai vii?”

Vorbisem ieri cu o colegă să bem cafeaua împreună. Uitasem de ea. I-am zis că ajung în curând.

Eram debusolat, nu știam cu ce să mă îmbrac. De obicei, este un ritual pentru mine. În cele din urmă, îmi iau avânt și caut în dulap.
Nu mă încântă nimic, n-am inspirație.
În cele din urmă, mă hotărăsc să iau ce apuc.
Nimeresc niște pantaloni negri. E ok, merg cu orice. Bag mâna mai adânc și de-odată nimeresc o textură nu tocmai familiară. Am scos-o de acolo. Am rămas blocat și puțin în aer.

Cămașa aceea oribilă… cu un material gros, roșu cu negru, combinația cromatică pe care o urăsc cel mai mult…pe deasupra, mai are și carouri. Nu am purtat-o niciodată, este foarte urâtă, cel puțin pentru mine și stilul meu.

Este cadoul pe care mi l-a făcut de crăciun, când m-am forțat să par încântat, chiar dacă nu am reușit. Mi-a scos mult ochii cu faptul că nu mi-a plăcut.

Mă îmbrac, pun cămașa buclucașă pe mine și mă îndrept spre destinație.
Urc scările și bat la ușă. Îmi deschide.
Vorbim ceva timp, după care:

„Totuși, ce-i cu chestia asta pe tine? Nu te-am văzut niciodată cu ea. E foarte urâtă. Nu credeam că ai așa ceva în garderobă.”

„Taci. E cămașa mea preferată.”

 

-Fragment din „Să iubești o ochelaristă…”

Absolvent.

12 pagini,
12 ani
Ca 12 vieți…
Trec ca…
12 clipe.

Pagini, pagini, pagini-
Din viață,
Din cărți,
Din timp.

Ani, ani și ani
Din viață,
Din suflet…
Între pereți rătăcitori,
Ce se lasă părăsiți de frumos.

Aruncă-ți sufletul în văzduh, tinere
De sub roba neagră!
Pagini…
De viață.

Crâmpei.

A fost un cadru fără țipete, fără lovituri… fără cuvinte. Pur și simplu. O intersectare a unor ochi plânși cu unii de piatră. A izbucnit și a încuiat ușa.

A ieșit tristă din dormitor. Eu încă stăteam în ploaie pe balcon. Mi se stinsese țigara de ceva timp. O vedeam prin geam… agitată, pierdută, aiurită… nu o mai văzusem așa.
Nici nu m-a observat, nici nu mai știa că exist, sau că există. Nu o s-o întreb dacă e bine. Știu că nu e. Nu a mai fost bine de când m-a cunoscut. Știu asta.
I-am spus că n-o iubesc. A spus că nu mă crede. Poate că merită ce se întâmplă.

Privesc o întindere nesfârșită de conifere. Plouă prostește, totuși calm. Tot ce mi se oglindește în retină este un tablou renascentist, distorsionat al pădurii.

„E frig aici. Plouă. Intră.”
N-am răspuns. Încercam să-mi reaprind țigara. Nici nu mă uit la ea. N-am nevoie. Am deja tabloul în minte. Ea, cu părul prins neglijent, înaltă, slabă, cu picioarele goale și cămașa mea înfășurată din umeri până în talie, rezemată de cadrul ușii.
După câteva bătăi dure ale ceasului, m-am întors. Avea părul larg lăsat pe umeri, cu o rochie sângerie, despre care îi spuneam mereu că îi stă bine, pantofi cu talpă roșie, pe care i-i dăruisem în singurul gest romantic pe care l-am făcut vreodată. Cămașa mea stătea aruncată pe un scaun, vizibilă doar într-un colț al ochiului fad.

M-a mirat puțin. N-am avut reacții vizibile, dar m-a făcut să o privesc pentru câteva clipe.

„Ies.”

N-am întrebat-o cu cine, unde, sau ce dracului face pe ploaia asta. Am dat din cap și mi-am mai turnat un pahar. În mintea oricărui bărbat, în momente asemanătoare, există doar câteva întrebări ce se zbat: „S-o întreb unde se duce? Cu cine? S-o opresc? Să-i urez distracție plăcută cu un ton ironic sau sincer?”

Niciuna nu a răzbit. Am lăsat-o să iasă. A lăsat o aromă de Dior ce mă plictisea mereu. Nu a luat cheia. A uitat-o, e o amețită. Dau drumul la muzică, deși nu suport. „Faded”. O melodie enervantă.
În două clipiri mi-a trecut în cap o singură persoană, care-mi era cea mai apropiată, dar de care eram cel mai îndepărtat. Cea despre care am scris atâtea fără măcar să-i spun că au fost așternute în agenda mea neglijată când dormea la pieptul meu, eu fiind insomniac. Cea căreia, cum îmi spunea orgoliul bărbătesc, îi luminam zilele doar prin prezență. Prostii. Nu cred asta. Nu cred că aș putea face pe cineva să se simtă bine, că ar putea cineva să mă iubească. Cea care… a ieșit cu 2 minute în urmă, lăsând o aromă de Dior dulce, pe care… brusc, o iubeam. Cea care, mi-a lăsat doar o imagine a unei tălpi roșii fine.

Aerian, fără să-mi simt nervii funcționând, mă ridic de pe marginea patului, pun paharul pe masă, opresc muzica aia enervantă, deshid ușa, îi văd umbra ca o fantasmă rătăcitoare și spun cu un ton sec și rătăcit:

„Vezi să nu răcești.”

Și am închis ușa. Nu am așteptat niciun răspuns. M-am dus înapoi pe balcon. Era ca un spațiu de catharsis.

După 5 minute, am auzit ușa. Știam că e ea. S-a dezbrăcat, a lăsat toate hainele ca după vârtej, ceea ce nu-i stătea în fire. Nu-mi dau seama dacă e nervoasă. S-a băgat în pat și probabil a adormit. Am auzit câteva suspinuri. Eu stăteam inert pe un scaun și o priveam.
Asta era ceea ce aștepta. Prin asta am recucerit-o. Instinctiv, am realizat că îmi fac griji pentru ea. Nu mi-a păsat unde se duce, ce face, sau cu cine, dar mi-a păsat să-i fie bine.

M-am pus lângă ea. Cu toată insomnia mea, am stat așa. Nu s-a răsucit înspre mine. Când a crăpat de ziuă, o țineam de mână.

– Fragment din „Să iubești o ochelaristă…”.

Ești acolo?

Ești acolo…
Când vreau să-ți spun
că mai am o singură clipă
de dor?

Ești acolo…
Când vreau să-ți spun
că ești un răsărit timpuriu,
anapoda, grăbit…
Pierdut pe-alocuri,
regăsit în mine?

Ești acolo…
Da, știu că ești.
Știu că ești aici.
Îmi bați în torace
și-mi curgi în vene,
iar când mai privesc odată-n-
suflet…
Văd că…
Ești acolo.

Să iubești o ochelaristă… (Îndemn) (2)

Este greu…
Orice suflare a ta, celulă a ta, gând al tău… orice se lasă reflectat acolo, îmbrățișându-se ca șerpi ieșiți din pensulă, pe o pânză a lui Picasso. Te lași pradă oricărei brize, oricărei simțiri. Totul se lasă captat acolo, într-o lentilă. Simți că-ți vezi filmul sufletului de fiecare dată când o vezi.
Este ciudat…
Două corpuri transparente îți fotografiază fiecare grimasă și ți-o distorsionează… îți văd în suflet și ți-l dărâmă. Te vezi într-un cinematograf de epocă ce rulează palid o capodoperă romantică, dramatică și nerătăcită. Parcă sticla aia i-a răcit irisul, i-a încătușat globurile încununate cu lemn de cireș într-o pauză de portativ.
Sufletul locuiește în ochi. Ai spune că, acoperiți de ani și ani de două cioburi, nu mai salvează niciun pic din incomprehensibila materie abstractă. Parcă îți vine să spui că o ochelaristă d-asta e cea mai mare tentație a lui Lucifer și cea mai mare binecuvântare a creatorului. Cui să-i ceri ajutorul dintre cei doi?
Ajută-te pe tine. Ajută-ți fiecare globulă roșie care fuge prin capilare doar ca să se apropie de ale ei.
Ce poți să faci?
Iubește-o!
Printre lentile,
Printre rame,
Printre vene microscopice ce te îmbrățișează în priviri.
Fură-i un sărut când își aranjează ochelarii,
Fură-i o îmbrățișare când își șterge lentilele!
Elimină orice gând că fata aceea cu ochelari care stă în fața ta ar pleca vreodată.
Ești prins între două rame, te plimbi pe arcade, te agăți de gene și îi mângâi sprâncenele, îi mai arunci câte un foton pierdut din pleoapă, îi mângâi nasul fin chinuit de ani și ani de susținut ochelari, îi oprești orice lacrimă, cu riscul de a te îneca.
Oricând o ai în față, eliberează-ți orice mușchi, orice bătaie a inimii. În liniște sepulcrală a trupului, fă un singur lucru:
Sărut-o.
Ca și cum ar fi ultima zi,
Ca și cum ar fi una cu tine.
Contopește-te cu ea,
Cu lentilele ei,
Cu orice gând al ei
Și orice simțire.

Nu e greu, și nici ciudat… să iubești o ochelaristă!