Să iubești o ochelaristă… (Îndemn) (2)

Este greu…
Orice suflare a ta, celulă a ta, gând al tău… orice se lasă reflectat acolo, îmbrățișându-se ca șerpi ieșiți din pensulă, pe o pânză a lui Picasso. Te lași pradă oricărei brize, oricărei simțiri. Totul se lasă captat acolo, într-o lentilă. Simți că-ți vezi filmul sufletului de fiecare dată când o vezi.
Este ciudat…
Două corpuri transparente îți fotografiază fiecare grimasă și ți-o distorsionează… îți văd în suflet și ți-l dărâmă. Te vezi într-un cinematograf de epocă ce rulează palid o capodoperă romantică, dramatică și nerătăcită. Parcă sticla aia i-a răcit irisul, i-a încătușat globurile încununate cu lemn de cireș într-o pauză de portativ.
Sufletul locuiește în ochi. Ai spune că, acoperiți de ani și ani de două cioburi, nu mai salvează niciun pic din incomprehensibila materie abstractă. Parcă îți vine să spui că o ochelaristă d-asta e cea mai mare tentație a lui Lucifer și cea mai mare binecuvântare a creatorului. Cui să-i ceri ajutorul dintre cei doi?
Ajută-te pe tine. Ajută-ți fiecare globulă roșie care fuge prin capilare doar ca să se apropie de ale ei.
Ce poți să faci?
Iubește-o!
Printre lentile,
Printre rame,
Printre vene microscopice ce te îmbrățișează în priviri.
Fură-i un sărut când își aranjează ochelarii,
Fură-i o îmbrățișare când își șterge lentilele!
Elimină orice gând că fata aceea cu ochelari care stă în fața ta ar pleca vreodată.
Ești prins între două rame, te plimbi pe arcade, te agăți de gene și îi mângâi sprâncenele, îi mai arunci câte un foton pierdut din pleoapă, îi mângâi nasul fin chinuit de ani și ani de susținut ochelari, îi oprești orice lacrimă, cu riscul de a te îneca.
Oricând o ai în față, eliberează-ți orice mușchi, orice bătaie a inimii. În liniște sepulcrală a trupului, fă un singur lucru:
Sărut-o.
Ca și cum ar fi ultima zi,
Ca și cum ar fi una cu tine.
Contopește-te cu ea,
Cu lentilele ei,
Cu orice gând al ei
Și orice simțire.

Nu e greu, și nici ciudat… să iubești o ochelaristă!

Să iubești o ochelaristă…

Ai crezut vreodată că este greu să te duci la oftalmolog și să îți pui dimineața ochelarii pe nas pentru a-ți putea distinge fratele mai mic de un coș de gunoi?
Cred că te obișnuiești… n-am avut ocazia să fiu în situație, atât cu ochelarii, cât și cu fratele mai mic. Cu toate acestea, cred că există ceva ce ne invocă nouă, bărbaților, „crize existențiale”… ceva ce nu arată semne de a ne lăsa să ne obișnuim vreodată.
Toți zic că au iubit odată, dar vin eu cu întrebarea: Ai iubit vreodată o ochelaristă?
De unde această întrebare? Nu știu, parcă reflexiile acelea ciopârțite și înmulțite de sute de ori din cele două bucăți de sticlă ce-i încătușează ochii iubitei mele m-au obligat să mă gândesc la asta.
Cred că nu ești niciodată conștient de cine ești într-o relație până când nu iubești o ochelaristă, pentru că atunci când vă priviți, perdeaua aceea transparentă îți prinde și ție un cadru, văzând cine ești când ești cu ea. Și-ți voi spune clar, așa cum i-am spus odată „Sunt fascinat de cine sunt când sunt cu tine”. Cum puteam să văd cine sunt fără plăsmuirile mele din lentile care mereu mă trag ca pe-un zmeu atunci când mă-nalț în absență?
În fiecare moment, te miri. Asta îți caracterizează acum viața… mirarea. Te surprinde orice, ca pe un copil naiv. Ești atât de mirat încât nu știi cum să reacționezi, parcă toată realitatea se derulează cu milioane de cadre pe secundă și vezi o imagine statică. Deodată, ești alt om. Parcă ochii ei sunt soarele și prin lentile îți ard sufletul, așa cum făceam cu lupa și ziarele când eram mici. Parcă ochelarii ăia scormonesc fiecare părticică a corpului tău, parcă prin ei îți vede inima, nu corpul, și începi să șimți fiecare privire în fiecare capilară.
Ajungi să ai urme în jurul ochilor din cauza momentelor când rama te înțeapă când vă sărutați, începi să îți iei palme pentru când îi murdărești ochelarii cu nasul sau respirația… însă, atunci, nu contează că puloverul tău este de la Hugo Boss, sau cămașa de la Armani… atunci când îți spune că lentilele ei sunt murdare, ambele devin cârpe pentru ochelari. Oricât de nepriceput ai fi, devii un aparat de curățat cu picioare, poate-poate s-o mai lua din magia lor și la tine. Te mai enervezi, o faci „chioară”, se supără și trebuie să-ți ceri scuze de sute de ori, pentru că ea nu se lasă ușor. Parcă lentilele alea sunt două scuturi de cruciat care te împung. Mai auzi câte un scârțâit și speri că ți-ai rupt tu un os, decât să-i strici ei prețioasele bijuterii din fața ochilor. Să vezi când îți mai iei câte un cot când își ia dimineața ochelarii de pe noptieră… Îți mai prinzi părul prin rame și te chinui să nu-l rupi, o ții numai pe-o parte ca să nu o înțepe ochelarii… să nu mai zic de când i se ridică atunci când stă întinsă și arată ca un extraterestru.
Când privești din exterior, ochii ei par mici și ciudați. Parcă pupila se dilata când omul privește la ceva față de care simte afecțiune. Adevărul este, totuși, că cel mai frumos sentiment este atunci când, deși micșorate de lentile, pupilele ei continuă să se mărească, parcă acoperind irisul. Atunci simți că te topești și devii și tu o bucată de sticlă destinată luptei cu dioptriile.
Iar dacă ai vreun prieten și-i dorești tot binele și tot răul deodată, doar prinde-l pe stradă și…
Blesteamă-l…strigând la el:
„Să iubești o ochelaristă!”

Fumează-mă…

Lasă-ți bricheta de-o parte, iubito…
Aprinde-ți țigara de la focul inimii mele, cel pe care-l aprinzi cu fiecare scânteie din privirile ce mă carbonizează subtil.
Răsuflă apoi fumul fiecărei clipe arse într-un sărut de epoci întregi.
Eu nu te voi distruge, iubita mea, nu te voi face să tușești sau să-ți fie rău…
Așa că fă-mă, iubito… nicotină… Să-ți străbat respirația și să-ți fiu dependență… să mă fumezi în fiecare dimineață la o cafea într-o zi de martie, pe terasa ta îngustă cu privire la tăcuta Dâmboviță.
Lasă-ți Vogue-ul pe un colț de etajeră
lângă punga aia goală de Pandora… și inspiră-mă tot, apoi expiră-mă… imaterial, plutind adânc în brațele tale și amestecându-mă cu-o picătură de Dior de pe-al tău umăr. Vreau să-ți rămân pe buze, pe haine și-n păr… vreau să-ți rămân.
Să nu mă stingi ca pe-un filtru ars și să m-arunci de la balcon, ci să mă culegi din fiecare pachet luat în grabă din colț.
Nu fuma, iubito, țigările-s fac rău… fumează-mă pe mine.

Fumează-mă.

Aprinde-ți țigara
de la focul inimii mele…
pe care-l aprinzi cu fiecare-
scânteie
din privirile ce mă carbonizează-
subtil.
Și-apoi răsuflă
fumul fiecărei clipe
arse
într-un sărut-
de epoci întregi.

Eu nu te voi distruge, iubita mea,
nu te voi face să tușești
sau să-ți fie rău…
Așa că-
Fă-mă, iubito…
Nicotină-
Să-ți străbat respirația
și să-ți fiu dependență.
Să mă fumezi în fiecare dimineață
la o cafea
Într-o zi de martie,
pe terasa ta îngustă
cu privire la-
Suflet.

Lasă-ți Vogue-ul
pe un colț de etajeră
lângă punga aia goală de Pandora…
și inspiră-mă tot
apoi expiră-mă-
imaterial
plutind adânc în brațele tale-
Și-amestecându-mă cu-o picătură
de Dior
de pe-al tău umăr.

Eu nu te voi îneca, scumpo,
nici când vei stinge-un filtru ars
într-o scrumieră veche…
ci-ți voi promite
că-n fiecare clipă
Voi arde…

În adâncul suflului…

tău.