Sonată de durere în LA minor

img_3511

Și mă topesc de dor…
Simt fluvii cum seacă…
Și mor;
Cum mă duc pe valuri…
Cu dor…
Cu unde în LA-
LA minor.

Două tetracorduri
Opuse într-o scară-
Cum stau în armonii
Pentru o ultimă seară-
Își cântă frigian
Sub arcuș de vioară
Văzând sfârșit de portativ
Ce începe să apară.

Zbor ani…
Și clipe…
Și doimi-
În noaptea înstelată…
A lui MI.

Încuiat într-un iris…
Sub o cheie ruginită-
Cheie SOL…
Măngâi o vioară
Și mă topesc-
                    de dor.

În suflet se minte
Și ultimul bemol
Trăgând de-un ton bezmetic
Ce tot sună-n gol,
Bătând grav în timpane,
În ochi și
Capilare
Arcușul tot mai merge
Și sonata doare…
Doare ca-n seara
Armoniilor
Și armurii-
                săruturilor-
Sonată de durere
În LA minor.

Transfuzie (în orologiu major)

Și îmi pun perfuzii –
cu dor
Și îmi inspir viața –
adiafor
C-un șarpe obscur
artofor
Mă pătrund doar ochii tăi
și dor.

Și-mi pun perfuzii
cu umor
Doar să râd de cum
Mor-
cu furor
benevol
și c-un furor
Sorbindu-ți buze moi
ce dor.
Văd acromatic
cu sonor
Cum vis îmi stăpânești
în cor
Și-mi cânți doar plumb
ușor.

Bat ceasuri și ticuri
în urma lor
În clipa clipitei
pleoapelor
Tale
cu un ton
cu dor
Transfuzie în orologiu
major.

Ploiam

Stăteam acum câteva minute și ploiam. Cum? Ploiam? Da. Visam în ploaie. De ce nu plouam? Nu cred că a asistat cineva vreodată la o ploaie. Fiecare picătură se plouă pe sine, deci am trăit și noi mii și mii de ploi. Nu este frumos? Să te ploi dintr-un puf fals către așa întinderi… Asiști la fiecare cadru din fiecare milimetru de altitudine care te soarbe, ca apoi să îmbrățișezi un vis smuls din țeasta unui visător ca mine. Să îi curgi și să-l îndemni să ploaie cu tine. Apoi smulgi trăiri cumplite ale solului ce doare sub atâtea trăiri… Parcă ar vrea și el să zică…
În șoaptă…
„Stăteam acum câteva minute și ploiam.”